Acasa
Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă din genul Ocimum, familia Lamiaceae. Este o plantă ierboasă originară din Asia tropicală.
Atinge între 20-60 cm înălţime, având frunzele de culoare verde deschis, mătăsoase, cu lungimi cuprinse între 1,5-5cm şi late de circa 1-3 cm. Florile sunt puţin mai mari, de culoare albă, aranjate într-o terminaţie numită racem. În mod neobişnuit pentru familia Lamiaceae, cele patru stamine şi pistilul nu emerg de sub marginea superioară a corolei, ci se sprijină pe cea inferioară. După polenizarea entomofilică ( adică polenizare cu ajutorul insectelor)[1], corola cade şi ulterior se dezvoltă patru achene[2] în interiorul calixului bilabial. Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit şi anis)[3], având un miros puternic dulceag-înţepător . Busuiocul este foarte sensibil la frig , el crescând bine în condiţii de căldură şi umezeală. În timp ce varietăţile comune de busuioc sunt considerate ca fiind plante anuale , altele sunt perene, cum ar fi busuiocul albastru african si busuiocul sacru thailandez. Termenul de busuioc provine din limba greacă βασιλευς (basileus), însemnând "rege", despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împăraţii Constantin şi Elena au descoperit Sfânta Cruce. Dicţionarul Englez Oxford menţionează unele speculaţii conform cărora busuiocul ar fi fost folosit la "câteva unguente sau medicamente regale". Busuiocul este în continuare considerat "regele mirodeniilor" de mulţi bucătari şi autori de cărţi gastronomice.
În mod obişnuit, se recomandă ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă. În cazul reţetelor culinare de mâncăruri preparate termic, adăugarea busuiocului se face , de obicei, la finalul preparării pentru a nu i se distruge aroma. Ţinut în pungi de plastic, poate fi păstrat proaspăt fie în frigider , pentru o perioadă scurtă, fie în congelator , pentru mai mult timp, după ce în prealabil a fost opărit puţin. Aşezaţi frunze proaspete într-un borcan uscat, adăugaţi puţină sare şi apoi acoperiţi cu ulei de măsline. Planta uscată îşi pierde mare parte din aromă, ceea ce rămâne având un gust foarte diferit, cu iz slab de iarbă proaspăt tăiată.
Reţetele cu specific mediteraneean şi asiatic folosesc în mod frecvent busuiocul. În cazul bucătăriei mediteraneene, aroma este completată de roşii. Busuiocul este unul dintre ingredientele principale ale sosului pesto — o specialitate italiană din ulei şi plante aromate, provenind din oraşul Genova. Celelalte două ingrediente sunt uleiul de măsline şi seminţele de pin. Cele mai folosite specialităţi de busuioc mediteraneean sunt 'Genovese', 'Volănaşe purpurii', 'Mamut', 'Scorţişoară', 'Lămâie', 'Glob', şi 'Albastru african'. Bucătăria chineză foloseşte specialităţi de busuioc proaspăt sau uscat pentru supe şi alte feluri de mâncare. În Taiwan, bucătarii adaugă busuioc proaspăt unei supe-cremă(羹湯; gēngtāng); sau mănâncă pui prăjit cu frunze de busuioc fierte în ulei.
Busuiocul este gătit câteodată cu fructe proaspete sau adăugat în gemuri de fructe şi sosuri — de obicei cu căpşuni, dar şi cu zmeură sau prune. Se consideră că busuiocul cu frunza plată folosit în bucătăria vietnameză, care are o aromă uşor diferită, este mai potrivit pentru felurile de mâncare cu fructe.
O cutie de băutură pe bază de seminţe de busuioc
Atunci când sunt înmuiate în apă, unele varietăţi de seminţe de busuioc devin gelatinoase, şi se folosesc în băuturi asiatice sau deserturi precum falooda sau şerbetul. Aceste seminţe sunt cunoscute sub numele de sabja, subja, takmaria, tukmaria, sau seminţe falooda. Seminţele se mai folosesc şi în Ayurveda, sistemul medicinal tradiţional al Indiei.
P.S. si plantuta noastra
Atinge între 20-60 cm înălţime, având frunzele de culoare verde deschis, mătăsoase, cu lungimi cuprinse între 1,5-5cm şi late de circa 1-3 cm. Florile sunt puţin mai mari, de culoare albă, aranjate într-o terminaţie numită racem. În mod neobişnuit pentru familia Lamiaceae, cele patru stamine şi pistilul nu emerg de sub marginea superioară a corolei, ci se sprijină pe cea inferioară. După polenizarea entomofilică ( adică polenizare cu ajutorul insectelor)[1], corola cade şi ulterior se dezvoltă patru achene[2] în interiorul calixului bilabial. Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit şi anis)[3], având un miros puternic dulceag-înţepător . Busuiocul este foarte sensibil la frig , el crescând bine în condiţii de căldură şi umezeală. În timp ce varietăţile comune de busuioc sunt considerate ca fiind plante anuale , altele sunt perene, cum ar fi busuiocul albastru african si busuiocul sacru thailandez. Termenul de busuioc provine din limba greacă βασιλευς (basileus), însemnând "rege", despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împăraţii Constantin şi Elena au descoperit Sfânta Cruce. Dicţionarul Englez Oxford menţionează unele speculaţii conform cărora busuiocul ar fi fost folosit la "câteva unguente sau medicamente regale". Busuiocul este în continuare considerat "regele mirodeniilor" de mulţi bucătari şi autori de cărţi gastronomice.
În mod obişnuit, se recomandă ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă. În cazul reţetelor culinare de mâncăruri preparate termic, adăugarea busuiocului se face , de obicei, la finalul preparării pentru a nu i se distruge aroma. Ţinut în pungi de plastic, poate fi păstrat proaspăt fie în frigider , pentru o perioadă scurtă, fie în congelator , pentru mai mult timp, după ce în prealabil a fost opărit puţin. Aşezaţi frunze proaspete într-un borcan uscat, adăugaţi puţină sare şi apoi acoperiţi cu ulei de măsline. Planta uscată îşi pierde mare parte din aromă, ceea ce rămâne având un gust foarte diferit, cu iz slab de iarbă proaspăt tăiată.
Reţetele cu specific mediteraneean şi asiatic folosesc în mod frecvent busuiocul. În cazul bucătăriei mediteraneene, aroma este completată de roşii. Busuiocul este unul dintre ingredientele principale ale sosului pesto — o specialitate italiană din ulei şi plante aromate, provenind din oraşul Genova. Celelalte două ingrediente sunt uleiul de măsline şi seminţele de pin. Cele mai folosite specialităţi de busuioc mediteraneean sunt 'Genovese', 'Volănaşe purpurii', 'Mamut', 'Scorţişoară', 'Lămâie', 'Glob', şi 'Albastru african'. Bucătăria chineză foloseşte specialităţi de busuioc proaspăt sau uscat pentru supe şi alte feluri de mâncare. În Taiwan, bucătarii adaugă busuioc proaspăt unei supe-cremă(羹湯; gēngtāng); sau mănâncă pui prăjit cu frunze de busuioc fierte în ulei.
Busuiocul este gătit câteodată cu fructe proaspete sau adăugat în gemuri de fructe şi sosuri — de obicei cu căpşuni, dar şi cu zmeură sau prune. Se consideră că busuiocul cu frunza plată folosit în bucătăria vietnameză, care are o aromă uşor diferită, este mai potrivit pentru felurile de mâncare cu fructe.
O cutie de băutură pe bază de seminţe de busuioc
Atunci când sunt înmuiate în apă, unele varietăţi de seminţe de busuioc devin gelatinoase, şi se folosesc în băuturi asiatice sau deserturi precum falooda sau şerbetul. Aceste seminţe sunt cunoscute sub numele de sabja, subja, takmaria, tukmaria, sau seminţe falooda. Seminţele se mai folosesc şi în Ayurveda, sistemul medicinal tradiţional al Indiei.
P.S. si plantuta noastra
